Geneza

La capătul unui drum ce depăşeste 2840 km colectând apele unui impresionant bazin hidrografic a cărui suprafaţă acoperă mai mult de 8% din suprafaţa Europei, Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent construieşte la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 16000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa şi chiar din lume, cunoscută şi ca una dintre marile zone umede ale planetei.

Actuala configuraţie morfohidrografică a Deltei Dunării este rezultatul interacţiunii dintre fluviu şi mare în perioada Holocenului. La începutul Holocenului, când nivelul mării a crescut până aproximativ la nivelul actual, exista aşa-numitul golf al Dunării. La gura acestui golf, între promontoriul Jibrieni, la nord şi promontoriul Murighiol-Dunavăţ la sud, s-a format cordonul iniţial Letea-Caraorman. Materialul aluvionar a fost transportat de curenţii marini de-a lungul ţărmului dintr-o zonă situată la nord, la gurile Nistrului, Bugului şi Niprului.

Cel mai vechi braţ al Dunării, braţul Sf. Gheorghe, curgea în mare printr-un pasaj situat în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman dezvoltând prima deltă a Dunării: Delta Sf. Gheorghe I.
Cel de-al doilea braţ al Dunării, Sulina s-a dezvoltat odată cu blocarea prin aluvionare a braţului Sf. Gheorghe. Braţul Sulina a preluat un flux din ce in ce mai mare de sedimente şi a început să-şi formeze propriul edificiu deltaic: Delta Sulina.

În acelaşi timp, în partea sudică a zonei s-a format o mică deltă secundară Delta Cosnei datorită braţului secundar Dunavăţ. Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp ce braţul Chilia, la nord şi Sf. Gheorghe, la sud şi-au construit propriile lor delte: Delta Chilia şi Delta Sf. Gheorghe II. Aceste două delte sunt formate din material sedimentar dunărean în timp ce materialul transportat de curentul litoral se acumulează la nord de braţul Chilia şi constituie formaţiunea Jibrieni.
Aspectul morfologic actual al Deltei Dunării se datorează ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care a creat condiţiile unei puternice aluvionări având drept consecinţe meandrări şi ramificaţii ale braţelor principale.

În prezent Suprafaţa totală a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării este de  5800 km2, din care:


– 3.510 km2 Delta propriu-zisă– sectorul românesc,
– 1.145 km2 Complexul lacustru Razim – Sinoie,
– 1.030 km2 Apele marine până la izobata de 20 m,
– 13 km2 albia Dunării între Cotul Pisicii şi Isaccea (pe teritoriul României) şi
– 102 km2 lunca inundabilă a Dunării între Isaccea şi Tulcea.

Delta Dunării
Conform literaturii de specialitate (Gâştescu, 1989), Delta Dunării reprezintă teritoriul cuprins între prima bifurcaţie a Dunării (Ceatalul Chiliei), mărginit la est de litoralul Mării Negre, la nord de braţul Chilia şi la sud de complexul lacustru Razim Sinoie.

Delta Dunării propriu-zisă este cea mai mare componentă a rezervaţiei şi are o suprafaţă totală de circa 4178 km2, din care cea mai mare parte se găseşte pe teritoriul României, adică 3510 km2, reprezentând circa 82%, restul fiind situată pe partea stângă a braţului Chilia, inclusiv delta secundară a acestuia, în Ucraina.

Ţinând cont de geneză, hipsometrie, relaţiile hidrice dintre braţele Dunării şi zonele interioare, diferenţierile climatice şi variaţia peisagistică, în Delta Dunării se pot distinge două mari sectoare – delta fluviatilă şi delta fluvio-maritimă.

Delta fluvială reprezintă partea cea mai veche din spaţiul deltaic, ce s-a format într-un fost golf al Dunării. Principala sa caracteristică e suprafaţa relativ mare a grindurilor fluviale, în timp ce ariile depresionare sunt mai mici şi cu multe lacuri (deasemenea de mici dimensiuni), aflate într-un grad înaintat de colmatare.

Delta fluvio-maritimă se desfăşoară între aliniamentul grindurilor maritime Letea – Caraorman – Crasnicol în vest şi ţărmul mării în est. Ea cuprinde, pe lângă grindurile maritime Letea, Caraorman şi Sărăturile un important complex lacustru (Roşu – Puiu) şi suferă modificări importante la contactul cu Marea Neagră.

Complexul lagunar Razim-Sinoie

A doua componentă a rezervaţiei, este situată în sudul Deltei Dunării şi ocupă o suprafaţă totală de circa 1145 km2, din care suprafaţa lacurilor este de 863 km2. Cea mai mare parte a complexului o constituie zona depresionară (vechiul golf Halmyris) ocupată iniţial de apele mării şi care a fost compartimentată ulterior, prin formare de cordoane şi grinduri.
În ultimile decenii complexul a suferit foarte mari modificări datorită acţiunii umane fiind transformat în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigaţii amenajate în jurul complexului.

Dunărea maritimă

Este o altă componentă deltaică dispusă între Ceatalul Ismail şi limita vestică a rezervaţiei – Cotul Pisicii, între milele Mm 43 – Mm 74.

Zona inundabilă Isaccea-Tulcea

Este situată în amonte de municipiul Tulcea. Zona are aspectul unei depresiuni şi constituie un sector de luncă neîndiguit, fapt ce determină ca în timpul apelor mari de primavară să fie inundat, alimentând lacurile şi zonele mlăştinoase acoperite cu stuf şi plaur.

Zona Sărături-Murighiol

Lacul Sărături, situat pe terasa Dunării, are o lungime de 2 km şi o lăţime de 500 m. Apele lacului sunt puternic salinizate, caracterizate prin marea bogăţie de zooplancton şi fitoplancton.
 

Clima

Clima Deltei Dunării se încadrează în climatul temperat-continental cu influenţe pontice.
Regimul termic (temperatura aerului) are valori moderate cu o uşoară creştere de la vest spre est.
Cantitatea mare de căldură este dată de durata medie anuală de strălucire a soarelui care este de cca. 2.300-2.500 ore, iar radiaţia solară globală însumează anual 125- 135 kcal/cm2, fiind printre cele mai mari din ţară.

Poziţia sa geografică este delimitată de următoarele coordonate:

28º 10’ 50’’ longitudine estică (Cotul Pisicii)
29º 42’ 45’’ longitudine estică (Sulina)
45º 27’ latitudine nordică (braţul Chilia, km 43)
44º 20’ 40’’ latitudine nordică (Capul Midia).